The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 1,000 times in 2015. If it were a cable car, it would take about 17 trips to carry that many people.
Sunt pe strada, oriunde in jurul nostru. Oameni cu povesti minunate, cu care poti umple pagini intregi de carte. Fiecare cu povestea lui, tesuta frumos cu fire de viata, intrepatrunsa de miracolele fericirii sau de abisurile tristetii. Pentru unii poate ai avut norocul sa fii un rand subliniat, pentru altii ai fost un semn de carte sau o notita uitata printre file. Nu asta e important, insa, ci faptul ca au trecut prin viata ta si ai ramas cu amintiri frumoase in loc.
Domnul Visoiu. Asa i se spunea omului gata sa repare orice in “Scoala Generala Nr. 5”. Desi avea o titulatura de “instalator”, de obicei il chemam cand se strica ceva: o clanta, o incuietoare, un lacat, orice problema de natura mestereasca am fi avut, dansul era cel pregatit sa faca fata provocarii. L-am vazut zilele trecute pe strada, cu putin mai multe riduri, dar aceeasi expresie, ca si cand anii n-au lasat semne mari pe fata dansului. Imi amintesc atat de clar cum era… Suna batranesc, nu? :)) E foarte ciudat, desi a trecut mult timp, unele lucruri le tin minte ca si cand s-ar fi intamplat ieri. Spre exemplu, cand am avut un soricel in sala de clasa si fetele au fost inspaimantate pe moment, insa dupa ce au realizat ca acestuia ii e si mai frica, ascuns sub un calorifer, au inceput sa-i puna snacks-uri sa nu moara de foame :)) N-a murit de foame, ci de ciocanul Domnului Visoiu, asa a considerat dansul ca poate sa-l scoata din clasa. Mi-a parut atat de rau pentru soricel… Zile in sir m-am gandit la asta.
Soricelul nu mai e, Domnul Visoiu da. Poate o sa am norocul sa-l mai vad pe strada, imi place cand reintalnesc oameni de care-mi amintesc, oameni din trecut care, intr-un fel sau altul, mi-au marcat existenta.
Un om inteligent si optimist m-a avertizat c-o sa se intample, si s-a intamplat chiar mai devreme decat credeam: mergeam pe strada si dintr-o data m-a lovit un gand pentru articol – acest articol mai exact. Poate el insusi mi-a “plantat” acest gand 🙂 Doresc sa-i multumesc pentru sugestii si conversatia productiva. De mult n-am mai intalnit un om cu care sa-mi placa atat de mult sa discut, ador oamenii inteligenti, poate din aceasta cauza nu prea am parte de ei. Despre conversatie si detectorul de minciuni voi vorbi cat de curand intr-o postare 🙂 Pana atunci va las cu un gand frumos:
“Picta cu miscari din ce in ce mai repezi, incercand sa nu piarda nici o clipa din lumina calda care scalda Ponte Vecchio in culori de sofran amestecat cu pamant ars. Peisajul reflectat de suvoiul metalic al batranului rau Arno era de o frumusete fara asemanare. Dar ceea ce o fascina pe ea si o facea sa picteze la nesfarsit era faptul ca parea dintotdeauna acolo, neschimbat si calm ca insusi samburele tuturor intelesurilor, dar plin de istorii si de enigme care asteptau pe cineva sa le scoata la suprafata.” Jurnalul unei iubiri imposibile
Nu e de mirare ca profesorii declanseaza reactii vehement negative printre studenti, mie cel putin mi se ridica parul in cap cand ma gandesc la slaba pregatire profesionala a lor, coroborata cu lipsa capacitatii de predare. Sa fii profesor nu inseamna sa tii cursul pe catedra si sa dictezi din el, ci sa fii capabil sa dezvolti cateva idei din suportul de curs pe care iti arunci ochii ocazional (a nu se intelege deseori). Unui profesor / asistent universitar ar trebui sa ii placa ceea ce face, sa emane placerea de a preda si de a impartasi altora cunostintele dobandite pe parcursul anilor. In cei 3 ani de facultate marturisesc ca doar 3 profesori mi-au lasat aceasta impresie.
Studentii trebuie sa aiba dreptul la replica fara sa se teama ca daca-si contrazic profesorul vor primi o nota mica. Cursul ar trebui, de fapt, sa fie un dialog deschis intre profesor si cursanti. Mai mult, ar trebui ca studentii sa aiba de facut teme ceva mai serioase, nu sa fie nevoiti sa transcrie pagini intregi de emisiuni mai mult sau mai putin radio. Nici acum nu am inteles la ce ne-a folosit treaba asta, poate pentru a face „scurta la mana”. Cred ca la fiecare tema noua ar trebui sa se explice studentilor la ce va folosi efectuarea temei respective.
Din pacate, unii dintre profesorii inteligenti, cu adevarat inteligenti, au tendinta de a-si alege prieteni profesori dintre cei putin inzestrati intelectual. Chiar mai rau decat atat, nu realizeaza cat de mult ii tin pe loc astfel de profesori, iar daca au apucat sa le tina partea si sa se certe cu studentii in favoarea profesorilor putin inzestrati intelectual, au pierdut definitiv respectul studentilor. Cateodata sunt atat de orbiti de aceasta prietenie fictiva incat, pur si simplu, nu mai iau in seama reprosurile studentilor in legatura cu profesorul-problema, respingandu-le din start. Sunt insa cazuri in care majoritatea are dreptate, chiar daca aceasta majoritate este reprezentata de studenti.
Un profesor ar trebui sa stie sa-si impuna punctul de vedere atunci cand este cazul, nu sa negocieze cu studentii temele pentru acasa. Acest lucru nu inseamna ca trebuie sa se transforme intr-un dictator, ci sa seteze din start limite peste care sa nu treaca, asemenea unui parinte. De cele mai multe ori, studentii sunt obisnuiti de profesorii de liceu sa fie lasati sa faca ce vor, de aceea trebuie sa fie dezobisnuiti intr-un mod productiv.
Ca in orice profesie, exista avantaje si dezavantaje. Unii practica aceasta profesie pentru ca li s-a oferit ocazia, iar daca nu le place ceea ce fac nu inseamna ca ar trebui renunte la profesie, ci sa se straduiasca mai mult pentru a da teme inteligente si sa se gandeasca mai mult la acea latura practica a specializarii unde tin cursul. Cat despre cei carora le place ceea ce fac si tin sa invete studentii cat mai multe lucruri utile, indiferent de remuneratie, tot respectul. Sunt putini, dar buni. Acestia sunt oamenii care ne raman in memorie toata viata si la care ne gandim cu placere oricand.
Asta seara m-am uitat la filmul sus-mentionat si am realizat ca tot ceea ce cautam noi oamenii un viata este un singur lucru – echilibrul. Fie ca e vorba de credinta in Dumnezeu sau de faptul ca-ti inseli sotul, de casatorie sau divort, totul se rezuma la un singur lucru – cautarea unui echilibru. Iar ca sa-l gasim fiecare dintre noi recurgem la metode mai mult sau mai putin ortodoxe, crezand ca daca facem ceva diferit ne vom simti mai bine. La sfarsit, suma experientelor traite ne va face sa credem ca ne-am schimbat, ca ne-am gasit locul si odata cu acesta si echilibrul. Cam despre asta e vorba in film.
Ce pacat ca nu suntem americani sa ne permitem sa divortam cand vrem, doar sa iesim pe usa si sa ne cazam in ce parte a lumii avem chef! Si asta fara sa ne pese de cineva!
Noi inca mai tinem la traditii si la moralitate, nu m-am hotarat inca daca e de bine sau de rau. Intr-adevar, e foarte comod sa faci ce-ti place, insa de putine ori in viata ajungem la acest rezultat. De ce? Pentru ca nu prea mai ramane timp dupa ce scadem slujba, pregatirea mancarii, mancatul si dormitul. Sau mai rau, avem destul timp, dar nu avem slujba. Avem restaurante, dar nu ne permitem sa intram decat o data la nu stiu cat timp, si din acest motiv ne confruntam, in special noi, fetele, cu problema pregatitului mancarii, care daca nu este facuta asa cum trebuie (din lipsa de timp sau prea multa oboseala) riscam sa ne fie turnat in cap un torent de „blagoslovenii” (cu tot cu mancare) de catre persoana care se presupune ca ne iubeste, „partenerul de viata”.
Si mai e si rutina. Bineinteles ca te saturi la un moment dat sa faci acelasi lucru in fiecare zi – slujba, mancare, dormit. Pana si iesitul in oras si-a pierdut farmecul – aceleasi locuri, aceiasi oameni. La un moment dat ti se ia de reprosuri, de vinovatie, de certuri, te saturi sa nu te inteleaga nimeni, iti doresti sa nu mai existe nici facturi, nici bani, nimic. Dar nici macar nu poti sa te plangi de toate astea pentru ca toti cei din jurul tau ti-au luat-o inainte. Nu poti decat sa oftezi si sa speri ca maine va fi mai bine. Si daca ai noroc, iti mai iei cate un concediu pe la mare sau la munte, relaxandu-te.
Intotdeauna se da o lupta intre ceea ce trebuie sa faci si ce vrei sa faci, iar din lupta asta nimeni nu iese invingator sau invins pentru ca, in final, nu esti decat tu. E atat de usor sa-i asculti pe ceilalti cum se vaicaresc, atat de usor sa te identifici cu ei… si totusi tu trebuie sa fii cel care spune „trecem si peste asta”.
Pe noi, ascultatorii, cine ne mai asculta?
Cum ramane cu placerea de a trai, „dolce farniente”?
Cunosc o jurnalista care a obtinut aceasta titulatura formandu-se la Prima TV Slatina. Inainte de asta, terminase biologia (facultate + master). Nu stiu ce a sperat sa-i aduca facultatea asta… Poate ce am sperat toti – o sansa in plus la angajare. Prostii! Nu ma intelegeti gresit, nu pentru asta o critic, ci pentru talentul de a scrie nimicuri. Pagini intregi de nimicuri. Nu ca subiectul nu ar fi interesant, ci are un fel insipid de a-l trata, care seamana cu mentalitatea comunista: atunci cand ti se spala creierul si ti se injecteaza ordine. Prin urmare, a fi sau a nu fi format de un mediu de comunicare (fie el radio, tv, sau presa scrisa)? Asta e intrebarea.
Eu sunt pro facultate, chiar daca profesorii de la care intr-adevar am invatat ceva sunt putini la numar (2), dar tind sa cred ca ziarele, radiourile si canalele de televiziune scot gaini care recita stiri (sunt constienta de cacofonie) pe banda rulanta. Nu am nimic cu ele, Doamne fereste!, doar ca le-ar mai trebui ceva: creier sa gandeasca. Stiu ca ele scriu ca sa-si ia salariul si nimic mai mult, dar oare e posibil ca unii dintre noi sa treaca prin viata ca melcii, fara sa aiba macar o farama de dorinta de autodepasire? Asta inseamna ca ele prefera sa scrie doar pentru sefi. Eu prefer sa scriu pentru voi (putini da’ buni) si pentru mine. Nu am nevoie de un ziar in care sa mi se spuna ca nu scriu destule articole, nu am nevoie decat de inspiratie. Iar ceea ce ma inspira sunt lucrurile simple, de zi cu zi, atat de banale incat pleava nici nu le ia in seama, dar destul de observabile pentru cunoscatori.
Perfectiunea sta in detalii.
Dragostea (pentru ceea ce faci) e formata din lucruri simple.
După cum bine ştiţi, anul acesta guvernul a hotărât să clasifice universităţile oferindu-le calificative: A, B sau C. Lista poate fi consultată pe site-ul ministerului http://www.edu.ro. În funcţie de acestea s-au împărţit şi locurile subvenţionate, scăzând în ordine alfabetică. Astfel, C-ul a fost lipsit de câteva locuri bugetate, iar A-ul a fost lipsit de câteva locuri cu taxă, dar numai pentru programele de masterat. Pentru ce toate acestea? Ca să se spună că aleşii nu stau degeaba, atenţia presei să fie direcţionată către “reforma învăţământului superior” şi pentru a se încuraja involuntar înscrierile la universităţi private. În tot acest talmeş-balmeş, praful a intrat tot in ochii studenţilor.
Înscrierea pentru masterat se face “de când lumea” în luna septembrie. Pare-se că aleşii nu au ştiut acest lucru din moment ce la sfârşitul lunii august încă se prelucrau datele transmise de universităţi în vederea acordării calificativelor, proces ce a durat până pe data de 12 septembrie. De aici se poate uşor concluziona că înscrierile erau în toi în această perioadă. Astfel, studenţii Universităţii din Piteşti, asemenea altor studenţi, au fost puşi în faţa faptului împlinit după prima săptămână de înscrieri – nu mai există locuri subvenţionate pentru programele de masterat din anul 2011. Din acest motiv mulţi au refuzat să plătească o taxă de 2500 Ron pe an şi s-au orientat către Universitatea Constantin Brâncoveanu, unde nu există taxă de înscriere, prezentându-se direct cu banii pentru prima tranşă (500 Ron din totalul de 2000 de Ron pe an).
Cei care au decis să se înscrie la programele de masterat ale Universităţii din Craiova, respectiv Bucureşti, nu au fost lipsiţi de surprize. Neplăcute, desigur. După susţinerea probelor scris şi oral, rezultatele nu au fost îmbucurătoare pentru majoritatea: la subvenţie au intrat, cu mici excepţii, foşti studenţi ai universităţilor respective, cei de la universităţile concurente fiind lăsaţi spre coada listei, pentru locurile cu taxă, ori excluşi din cauza notelor mici luate la examenul de admitere. Spre exemplu, pentru specializarea “Producţie multimedia şi audio-video” de la Universitatea din Bucureşti, diferenţa între ultimul loc la subvenţie si primul cu taxă a fost de 0,01 puncte. Coincidenţă? Deloc. Din punct de vedere logic, probabilitatea ca media între nota de la examenul scris (realizarea unui proiect) si cea de la oral (interviu) să fie 7,99 / 7,49 este aproape nulă. În acest caz, notele acordate ţin de domeniul ridicolului: 7,9 + 8,08 = 7,99 sau 7,5 + 7,47 = 7,49. Iar exemplele pot continua.
Cu regrete în suflet şi cu banii pentru înscriere daţi, studenţii au constatat că nu merită să urmezi un program de masterat din cauza bătăii de joc la care eşti supus. Universităţile sunt fabrici uriaşe care scot şomeri cu diplomă pe bandă rulantă, fabrici care înghit destul de mulţi bani, atât de la guvern, cât şi de la studenţi. Masteratul este o afacere în care studenţii pierd timp şi bani pentru a obţine o diplomă care oricum nu le foloseşte, iar universităţile câştigă bani şi recunoaştere din partea guvernului.
Voi ce ziceţi, rentează?
Pentru mai toti locuitorii tinutului romanesc A, B, C reprezinta unele dintre primele litere ale alfabetului. Pentru slatineni, insa, ele reprezinta cosmarul vignetelor de parcare.
Incepand cu data de 15 septembrie (2010), locuitorii Slatinei au fost obligati sa plateasca taxa de parcare corespunzatoare zonei de care apartin. Astfel, cei care locuiesc in zona centrala a orasului si in perimetrul acesteia sunt arondati categoriei A, cei care locuiesc in cartierele periferice intra in categoria B, iar zonele din spatele blocurilor intra in categoria C. Tarifele sunt diverse: incepand cu 7 lei si sfarsind cu 150 lei (in functie de zona si perioada de timp).
Practic, nici o bucata de asfalt n-a ramas neimpozitata. Ca sa nu se mai spuna ca politia da amenzi pe nedrept, da? Acum sunt indreptatiti de lege: neplata vignetelor atrage o sanctiune de 100 lei pentru blocarea rotilor, si 200 lei pentru ridicarea automobilului (in cazul in care amenda / amenzile raman neplatite).
Si atunci, intrebarea fireasca ce apare in mintea oricarui om lucid este: “Pentru ce se mai plateste impozit?”, o intrebare care fie va ramane fara raspuns multa vreme, fie raspunsul acesteia va reusi sa smulga cateva zambete platitoriloe de taxe. Pana atunci, insa, asteptam in continuare surprizele pregatite de taramul vrajit in care traim, Romania.
A voastra,
Laura Sararu
Laura Dobrescu 